Vasile Posteucă


       Stăneştii de Jos fiind satul- din Bucovina - în care s-a născut poetul şi prozatorul Vasile Posteucă - în fapt s-a născut într-o căruţă în drumul spre casă, în ziua de 10 septembrie 1912, a treia zi de hramul Sfintei Marii Mici din Panţiri, de unde se întorceau părinţii săi Ieremie şi Ileana Posteucă - şi a copilărit, după cum povesteşte cu lux de amănunte ân romanul inedit Băiatul drumului.Vasile Posteucă acoperpă un spaţiu alb al prozei de proporţii viaţa şi spiritualitatea ţăranilor din Bucovina anilor 1915-1936, despre care nu s-a scris ori nu s-a tipărit mai nimic după încheierea celui de-al doilea război mondial. Susţine teza de Doctor în filosofie la Universitatea din Toronto. Moare la 6 decembrie 1972, în spitalul Columbus din Chicago.

****

Demult, Stanestiul era asezat sub dealul Mihorenilor si spre Rede, hat dincolo de ţintirimul cel vechi, in care-o rămas, acum numai cateva cruci de se scarpină-ntr-insele pânş le rastoarna. Azi se cheama ca o crescut iarba din sângele moşilor si părintilor nostri, si o pactuiesc epitropii bisericii sa fie pascatoare pentru vite, dar cand m-am ridicat eu pe lume era tintirim mare si frumos, numai pomi cu roade alese, care-n vremea pargului ai fi jurat ca-s fesele celor morti care rad spre cei vii... Sicum imi spunea si mie tatuca, D dumneyeu sa-l ierte, el o prins incă satul vechi. Numai eu când m-am desteptat la lume, eram de-acum mutati cu satul aicea. Sat de gospodari chiaburi si purtati cu cinste. Incat era o vorba ca-n sat la noi saracia n-avea pe-atuncea rudenii si nici scaun de praynice…

****

De cand m-am trezit pe lume, sentimental cel mai viu in suflelul meu a fost dorul de duca. Un dor nesfarsit, puternic, care ma apasa, ma chinuia si ma facea sa plang. O chemare tainica a padurii cu poienile ei luminoase si desisurile pline de spaime si mister, o ademenire a zarilor si a departarilor de dincolo de ele. Un indemn ce-mi venea din adancul propriei inimi, de a merge mai departe, de a vedea si de a cunoaste, de a masura lumea. Voiam sa dau de targul acela unde mergea mama, martia. ca sa cumpere gaz si cihndru pentru lampa, si de unde venea adesea cu bucurii penlru noi. Vara cu fluierase pentru baieti, ca sa invatam a canta, pentru ca la noi fetele nici nu vor sa se uite la feciorii care nu stiu sa cante din fluer, si-i poreclesc fetelei; si cu batiste ori siraguri de margele penlru fete. Iar iarna, cu mere, ca sa ne rasplateasca grijitul pana-ntr-un capat al gospodariei, si cu scrambi|a, ca sa ne astampere foamea. Ah, merele acelea, mari, verzi si rosii, cu miresme proaspete de gradini, intrate in gerul de afara, in admiratia ochilor nostri, in caldura sufleteleor noastre, ca niste adevarate raiuri de bucurie si desfatare ale inimii...
Crestea in mine pana la cer dorul de a cunoaste lumea de mai departe, spre unde vedeam trecand una dupa alta carutele si unde mintea mea randuia total dupa spusele mamei: iarmarocul, pravaliilc jidanilor, crasmele unde oamenii nostri beau adalmasui la botul calului, cinstindu-se pe undelete pentru cate treburi le-au reusit in ziua aceea si cate necazuri ii mai asteapta in cotloanele negre ale viitorului, dar cinstind omeneste, si vitele care trag in ham, rabdurii, intelegatoare fata de toate cate Ii se intampia stapanilor lor pe drumul acestei vieti. Apoi bisericile despre care mama povestea atata, scohle, spitalul eel mare, fabrics de bere...

****

Intr-o zi de vara tarzie rusii si-au ridicat asezarile, si-au strans buclucurile in graba si-au pornit spre dealul eel mare al Tereblecii. In urma lor satul a ramas pustiu si gol. Unduia peste toloaca si uliti o liniste de biserica parasita si lumea sta pe la porti ca dupa o petrecanie de mort. Mama sta si ea cu noi la poarta. Dar ochii ei cantareau pustiul si vraistea din jurul casei si a gospodariei. Nu mai era nici urma din Imprejmuirea de altadata. Zaplazul de scanduri, de langa drum, nu mai era. Cat despre gardurile de nuele cuf stresini largi, impletite in canurei, si despre sarampoaie, nici semn de ele. Sura in care rusii facusera biserica, desfundandu-i scandurile si lasand-o numai in furci si costoroabe, parea un schelet desert printre coastele caruia isi poarta vantul duhurile rele. Papusile de pe acoperis erau intoarse de vant si zburlite. Toate purtau semnul izbelistei si al prapadului. Fara gard, casa statea suparata ca o ciuha intr-o canepiste. Varul de pe pereti se scorojise si cazuse, parte mancat de udeala si vanturi, parte ciugulit de orataniile ograzii. Mama nu mai avea ingad si putere sa unga, sa varuiasca si sa traga brau frumos de huma. Lemne de foc nu erau nici atata. Puteai sa cauti surcele cu lumanarea si n-ai fi gasit una de leac.
..


 




Romanie, Romanie
Ce-ai lasat Rusii sa vie
Sa ne duca 'n pribegie?

Ca vin nesfarsita bruma
Si norocul ni-l sugruma,
Sugruma-i-ar foc si ciuma...

Stema scumpa de domnie
E si ea in pribegie.
Tara-i jale si urgie...

Lantul gleznele ne strange,
Plange tot Romanul, plange,
Nistrul duce numai sange...

Parcalabii si hatmanii
Trec prin noapte umbre stranii
Ca i-au turburat dusmanii...

Si in goana lor nebuna
Se inalta'n scari si suna
Jale grea din corn de luna...

Scoala-ti Tara, voevozii,
Ca paganii-s multi ca bozii
Si ne latra ca zavozii...

Cheama-ti codrule, voinicii
Ca ne'neaca veneticii,
Capcaunii, bolsevicii...

Tu Hotin, strabun Hotin,
Esti azi singur si strain,
Si paganii vin si vin...

Voi stejari de la Tigheci
Dati alarma pe poteci
Ca ne prapadim pe veci...

Nistrule, sa te ridici,
Capitan peste voinici,
Sa-i strivim pe venetici...

Furtunos sa iesi din maluri,
Peste sesuri, peste dealuri
Si sa-i ingropam sub valuri...

Sa le dam pamant sub glie
Tuturor ce-or sa mai vie,
Romanie, Romanie...




 




Colo-n răsărit de soare,
Pe ţărmuri la Marea Mare,
Este-o ţară roditoare,
numai codri şi izvoare,
Numai cântece şi floare,
Numai turme de mioare...
Este neam din rude mari,
Deciobani şi de plugari,
De arcaşi, păduri şi cneji,
Neam de luptători viteji.
****************
Dar de o vreme-ncoace
Geme ţara-n jug şi tace.
Neamu-ntreg a moarte zace,
Holda-n câmpuri nu se coace,
Satele-au rămas sărace,
C-au scos liftele rapace
Chiar şi puii din găoace...
Goale-s şesurile dace,
Iarba pulbere se face.
C-a venit lifta spurcată,
Hida rea şi blestemată,
Din Asia-ntunecată...,
Să ne fure viaţa toată...
Unde stă lifta păgână,
Sacă apa din fântână,
Tinereţea e bătrână...
Toată pajiştea străbună
E sfărmată de furtună,
Clopotele nu mai sună,
Jalea hăuie nebună...
Neam-n foame şi sudoare
Nu mai ştie sărbătoare,
Că-l secară veneticii
Fără lege, bolşevicii.
Şi i-au pus pe umeri piatră
Şi pustiul peste vatră,
Geme neamul de călăi,
Geme pe munţi şi văi...
******************
Plâng pe drum soţii şi mame
Câ le mor pruncii de foame.
Blestemaţi năvălitorii
Le-au întmniţat feciorii,
Dusu-i-au pohod, puzderii,
Până-n funduri de Siberii.
Robi în ocnele amare,
Fără lege, fără soare,
Fără cruce, fără pască,
Fără limba strămoşească...


  .