Demult, Stanestiul era asezat sub dealul Mihorenilor si spre Rede, hat dincolo de ţintirimul cel vechi, in care-o rămas, acum numai cateva cruci de se scarpină-ntr-insele pânş le rastoarna. Azi se cheama ca o crescut iarba din sângele moşilor si părintilor nostri, si o pactuiesc epitropii bisericii sa fie pascatoare pentru vite, dar cand m-am ridicat eu pe lume era tintirim mare si frumos, numai pomi cu roade alese, care-n vremea pargului ai fi jurat ca-s fesele celor morti care rad spre cei vii... Sicum imi spunea si mie tatuca, D dumneyeu sa-l ierte, el o prins incă satul vechi. Numai eu când m-am desteptat la lume, eram de-acum mutati cu satul aicea. Sat de gospodari chiaburi si purtati cu cinste. Incat era o vorba ca-n sat la noi saracia n-avea pe-atuncea rudenii si nici scaun de praynice…

****

De cand m-am trezit pe lume, sentimental cel mai viu in suflelul meu a fost dorul de duca. Un dor nesfarsit, puternic, care ma apasa, ma chinuia si ma facea sa plang. O chemare tainica a padurii cu poienile ei luminoase si desisurile pline de spaime si mister, o ademenire a zarilor si a departarilor de dincolo de ele. Un indemn ce-mi venea din adancul propriei inimi, de a merge mai departe, de a vedea si de a cunoaste, de a masura lumea. Voiam sa dau de targul acela unde mergea mama, martia. ca sa cumpere gaz si cihndru pentru lampa, si de unde venea adesea cu bucurii penlru noi. Vara cu fluierase pentru baieti, ca sa invatam a canta, pentru ca la noi fetele nici nu vor sa se uite la feciorii care nu stiu sa cante din fluer, si-i poreclesc fetelei; si cu batiste ori siraguri de margele penlru fete. Iar iarna, cu mere, ca sa ne rasplateasca grijitul pana-ntr-un capat al gospodariei, si cu scrambi|a, ca sa ne astampere foamea. Ah, merele acelea, mari, verzi si rosii, cu miresme proaspete de gradini, intrate in gerul de afara, in admiratia ochilor nostri, in caldura sufleteleor noastre, ca niste adevarate raiuri de bucurie si desfatare ale inimii...
Crestea in mine pana la cer dorul de a cunoaste lumea de mai departe, spre unde vedeam trecand una dupa alta carutele si unde mintea mea randuia total dupa spusele mamei: iarmarocul, pravaliilc jidanilor, crasmele unde oamenii nostri beau adalmasui la botul calului, cinstindu-se pe undelete pentru cate treburi le-au reusit in ziua aceea si cate necazuri ii mai asteapta in cotloanele negre ale viitorului, dar cinstind omeneste, si vitele care trag in ham, rabdurii, intelegatoare fata de toate cate Ii se intampia stapanilor lor pe drumul acestei vieti. Apoi bisericile despre care mama povestea atata, scohle, spitalul eel mare, fabrics de bere...

****