Grigore CRIGAN


Prozator, publicist, traducator, membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina, al Uniunii Scriitorilor din Romania si al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
S-a nascut la 15 mai 1941, in satul Tarasauti, raionul Noua Sulita. A absolvit Facultatea de Filologie Romano-Germanica a Universitatii de Stat din
Cernauti (1963). A fost traducator, lucrator literar, sef de sectie, iar din 1969 si pana in 2004 — redactor-sef adjunct la ziarul regional “Zorile Bucovinei”
din Cernauti. A talmacit din literatura ucraineana clasica si contemporana (din Petro Panci, Oles Honcear, Iuri Zbanatki, Hryhir Tiutiunnyk s. a.), precum si din
literatura altor popoare ale lumii. Scrie proza scurta — nuvele si povestiri ce apar in paginile revistelor literare si ale ziarelor din Ucraina, Republica Moldova si Romania.
Volumul de nuvele si povestiri “Casa cea noua” (Ed. Bukrek, Cernauti, 2002).
Premiul Societatii Scriitorilor Bucovineni pentru volumul “Casa cea noua” (2002).


 


Din volumul de nuvele si povestiri in curs de aparitie “De ce ne iubesc femeile”

BĂRBAŢII

Surprinzatoare, de cele mai multe ori cu totul neasteptata si admirabila este reactia batranilor, care ani indelungati, din cauza anumitor boli de ochi,
au fost nevazatori, iar dupa ce au suportat operatiile de rigoare si-au recapatat vederea. Unui batran de vreo 80 de ani care suferea de cataracta sau de alte boli de ochi, vreme indelungata nu i s-a putut face nici o operatie. Iar in perioada de timp cat s-a aflat sub supravegherea nemijlocita a medicilor pentru a fi pregatit pentru operatie el mai toata vremea vorbea: insira verzi si uscate fara intrerupere, realizand veritabile reportaje ori comentarii despre sunetele din jurul sau, despre vorbele auzite, ceea ce nu erau decat senzatiile sale, reactia la totul ce se petrecea in apropierea sa, perceperea — numai cu auzul — a ceea ce ajungea la urechea si intelegerea unui octogenar. Intr-un moment mi s-a parut ca batranul are pur si simplu oroare de tacerea ce se lasa in preajma-i — lin, moale, ca de vata, lipsita de viata —, are teama ca va fi inghitita de ea si va disparea definitiv in aceasta mlastina a tacerii ce se instala infricosator (pentru el!) in salonul nostru de spital. De aceea vorbea. Zi si noapte. Vorbea, numai ca sa nu taca. Dupa ce i s-a facut operatia si medicul curant a crezut de cuviinta ca i se poate deja scoate pansamentul, si chiar i-l scoase, batranul, care pana atunci turuise fara intrerupere, lasand-o nepasatoare numai pe babuca sa — o batrana marunta, cu fata slaba si zbarcita ca o coaja de nuca, mai intai el isi plimba un timp degetele raschirate de la ambele maini prin fata ochilor parca numarandu-le, apoi, dupa ce se convinse ca cu degetele sale e totul in regula, cauta cu privirea vecinii din salon, pe care pana atunci ii cunoscuse numai dupa voce si ii fixa pe toti cu ochii injectati de sange si tiviti cu obisnuitul verde de briliant, folosit din abundenta in asemenea cazuri. Daca gasea ceva neobisnuit in chipul lor, ii angaja intr-un schimb de vorbe pentru a se convinge ca insul e dintre cei cu care se intretinuse nu o data inainte de interventia chirurgicala pe care o suportase. In cele din urma, plimbarea asta stranie a ochilor si-o opri asupra babucai sale, slabe si imputinate de ani, de griji si de toate cate le indurase de cand ii orbise mosneagul. Cu voce aproape ragusita, descumpanit la culme de ceea ce descoperea: “Asta tu esti?” facu el oarecum cu un sentiment de vinovatie. Apoi, cu o anumita neincredere nedesimulata, incercand sa se convinga ca, totusi, asta e babuca lui: “Ia zi ceva...”. Batrana vru sa zambeasca, dar fata mai mult i se schimonosi: “Tu ce, ai cazut din pod ori ce-i cu tine?” si cateva lacrimi i se prelinsera pe obrajii scofalciti. “Parca erai mai... mai altfel”... continua el sa se convinga de un adevar — ca batranica din fata e babuca lui cea scumpa si nelipsita din preajma atatia ani la rand de cand n-a mai vazut lumina zilei. Dupa ce se convinse ca aceasta era intr-adevar Frasana lui, rase inca o data cumva stanjenit, ca l-a vazut atata lume cum el orbecaise si facu: “Iata cum stau lucrurile...”. Apoi, privind prin geam si bucurandu-se ca un copil: “Uita-te si tu. Du-te la fereastra si uita-te ce copaci verzi sunt aici, la spital...“. Si tacu. Mai mare mirarea, dar o data cu restabilirea vazului batranul isi opri vorbaria-i nestavilita de pana atunci, de parca s-ar fi convins ca lumea din jur e aceeasi, ca cea de odinioara, cu exceptia Frasanei sale, care imbatranise in vreo cinci ani cat altii in 15-20...
............................................................................................
...In cele aproape doua luni cat fusesem internat in sectia de boli de ochi am vazut lucruri, care nicicand nu banuisem macar ca exista. Mai intai de toate, se creeaza impresia ca toata lumea patimeste numai de boli de ochi. La fel cum celor de la cardiologie li se pare ca toata lumea are numai dureri de inima s. a. m. d. Zilnic aici se concentreaza totul ce este mai iesit din comun prin partea locului, de la munte pana la ses. Dar pentru multa vreme mi-a ramas in memorie cazul unui tanar muntean in varsta de 25-27 de ani. De specialitate era montor electric si figura lui amintea de un brad inalt si zvelt. In timpul unor lucrari de electrificare intr-un raion din Carpati el fusese lovit puternic la ochiul drept de un obiect metalic. Astfel nimerise la spitalul regional, unde dupa un consiliu al specialistilor se lua hotararea de a-l opera cat mai urgent si a-i elimina ochiul vatamat. Desigur, nu inainte de a cerceta orice posibilitate de a-l salva. Despre hotararea medicilor oculisti tanarului nu i se comunica in intregime, ci i se spuse numai atat: te vom opera si vom face totul ce-i cu putinta pentru a-ti salva ochiul traumat. Chiar a doua zi dupa internarea sa tanarul fusese vizitat de o fata neobisnuit de frumoasa si noi, ceilalti pacienti din salon, abia atunci am aflat ca tanarul montor electric se pregatea sa se insoare, iar Ileana Consanzeana care l-a vizitat era logodnica sa. Au discutat atunci un timp, apoi el a petrecut-o pana la poarta spitalului si a revenit in salon oarecum inviorat, plin de speranta ca i se va salva ochiul cu pricina si peste putin timp va pleca acasa, unde urma sa-si sarbatoreasca nunta. Majoritatea operatiilor se faceau, de obicei, de doua ori pe saptamana. Cum intrau in sala de operatii imediat dupa ora 10, medicii-oculisti ieseau de acolo abia pe la 14 sau 15: naclaiti de sudoare, palizi la fata, istoviti de oboseala. Surorile medicale mai paraseau in rastimpuri sala de operatii pentru a le aduce chirurgilor una, alta. Iar cate o sora iesea in goana de acolo, ca sa se intoarca tot grabita ori in fuga cu vreun flaconas de medicamente si toti cei de sub usa — parinti, copii, rude, oameni apropiati ai celor aflati sub bisturiul medicilor, iar in ultima vreme sub razele lazer, caci si cu ele se opereaza la ochi — se priveau ingrijorati unii pe altii, fara sa se vada. Pesemne ca anume de la surorile medicale au aflat cei din salonul nostru ca tanarului muntean medicii ii eliminasera ochiul vatamat... ...Omul se naste cu mai multe simturi, iar daca se intampla ca pe unele si le pierde, celelalte cauta sa le compenseze, sa le suplineasca. Desigur, aceasta se produce treptat, de-a lungul a mai multor ani. Dar sunt si exceptii, si de acest lucru eram sa ma conving chiar in curand... Readus in salon dupa operatie, viitorul mire isi reveni cu greu din anestezia totala in care se aflase dupa narcoticul ce i se administrase inainte de operatie. Se vede ca simtea un disconfort puternic in toata dupa amiaza zilei cand fusese operat, dar tacea stoic si astepta sa afle cum a decurs interventia chirurgicala si daca isi va juca in curand nunta... Dar si peste o jumatate de ora, si peste o ora intreaga, si peste doua, trei, patru ore, dupa ce fusese adus in salon, nimeni din medici sau din surorile medicale nu s-a apropiat sa-i comunice vreo noutate. Numai o dadaca mai in varsta, imbracata toata in negru, asemenea unei calugarite (poate ca si era o calugarita) venea si ii aducea cate ceva, ii sufla in soapta la ureche cate o vorba de imbarbatare. In cele din urma, el n-a mai putut rabda si a intrebat-o pe dadaca de ce nu vine careva din medici ori macar o sora medicala de la care sa afle ceea ce il interesa in mod deosebit. “Nu stiu, maica, eu n-am asistat la operatie. Nu cunosc asemenea amanunte, maica. Da” tu nu te nelinisti ca medicii fac si acum, la aceasta ora tarzie, de serviciu, ba poate si opereaza. De doua ori pe saptamana de acolo, din sala de operatii, bolnavii ies ca de pe conveier”. Batrana avea dreptate: in zilele de marti si joi operatiile se tineau lant, se lucra concomitent si pe cateva mese, iar cei operati erau scosi uneori unul dupa altul, intocmai ca de pe un conveier... De buna seama ca o dadaca n-avea de unde sa cunoasca amanunte despre vreo operatie, dar faptului ca era evitat dupa o interventie chirurgicala atat de serioasa tanarul muntean ii dadea interpretarea sa — logica si precisa. Si unde in ajun fusese de o veselie aproape nestapanita, transmitandu-i o parte din ea si miresei sale, care venise sa-l viziteze, astazi deveni mai intai posac, apoi trist si tacut. Si deoarece amandoi ochii ii erau acoperiti cu pansamente, el nu putea sa vada pe nimeni si mai tot timpul isi ascutea auzul, dorind sa desluseasca anumite fosnete, anumiti pasi: ai medicilor-chirurgi, ai surorilor medicale sau ai altcuiva. Abia a doua zi distinse pasii sovaielnici, nehotarati ai fetei. Prin felul ei de a fi — incerta, ezitanta, indecisa, prin tonul confuz, nefiresc si strain al vorbelor ei fata ii comunica flacaului ceea ce n-au dorit pana atunci sa-i impartaseasca nici medicii-chirurgi, nici surorile medicale care au asistat la operatie. Fata lui draga, aleasa inimii sale pentru o viata intreaga, inainte de a intra in salon, trecuse pe la medici ca sa afle cum au decurs toate si daca... Dezvaluindu-i adevarul, oculistii ii cerura mai intai sa li se spuna ce fel de ruda este cu pacientul. Dansa ezita un pic, apoi recunoscu ca-i, pur si simplu, o prietena a montorului electric. Se nimerise a fi de fata anume doctorul care-i eliminase ochiul tanarului muntean. Avand o bogata experienta de viata si de chirurg-oculist, acesta o scruta scurt pe fata cu privirile sale patrunzatoare si insista: “Prietena ori poate logodnica?”. Fata, cu o voce ragusita, abia auzita: “Logodnica”... Atunci chirurgul o invita sa ia loc, ii cerceta inca o data chipu-i delicat, extraordinar de seducator si se gandi in sinea sa: ”Iata cand frumusetea strica... Vai si amar de barbatul care o va lua de sotie! In orice caz tanarul montor electric n-are nici o sansa... Mai ales acum n-are nici o sansa”. Privi prin geam cateva momente lungi, vru sa-si aprinda o tigara, dar isi dadu seama ca in acel cabinet fumatul e strict interzis, o mototoli si o arunca la cos. Si cu glas tare: “Iata ce doresc neaparat sa-ti spun: logodnicul dumitale (chirurgul pronunta cele doua cuvinte aproape pe silabe) va avea numai un singur ochi. Pe cel vatamat, spre marele meu regret, n-am putut sa-l salvez. Dupa mai multe consultatii toti membrii consiliului s-au pronuntat pentru eliminarea lui... afara de mine, care speram ca exista, totusi, o mica sansa. In timpul operatiei m-am convins definitiv ca ochiul vatamat poate cauza si imbolnavirea celuilalt, de aceea am procedat astfel cum se recomanda in asemenea cazuri”. Fata se pierdu cu firea, gura i se intredeschise, pe obrazul ei se ivira pete rosii. Medicul operator ii dadu ragaz sa-si mai revina si continua, invaluind-o cu o privire aspra, chiar dura: “Nu-mi pot imagina ce ai dori sa-i spui acum dupa ce ai aflat adevarul. Dar am o rugaminte: nici intr-un caz sa nu-i transmiti ceea ce ai aflat aici, in acest cabinet. El a venit la noi cu o anumita intarziere, procesul alterarii tesuturilor ranite era deosebit de avansat, asa ca tanarul n-are nevoie de emotii in plus... Cu atat mai mult, nu e de dorit ca sa planga... Aceasta i-ar dauna. De aceea vorbeste-i despre casa, despre rude, despre munti, despre tot ce-ti pofteste sufletul, dar ocoleste sa-i spui ce-ai aflat de la noi. Spune-i ca nu ne-ai gasit, ca n-ai fost pe aici”. Iesind din cabinetul medicilor, fata se opri pentru cateva minute langa o fereastra. Parca fusese lovita cu ceva in crestetul capului. Nu stia cum sa procedeze mai departe. Ii trecu prin minte gandul ca ar fi fost mai bine daca nici nu venea la spital. Cum ar putea acum sa-i ascunda adevarul, daca el ii citeste pana si cele mai ascunse ganduri? Inca socata puternic de stirea uluitoare, ea intra, ca o straina, in salonul nostru, iar tanarul, desi nu putea nicidecum s-o vada, simti ca ea era deja in preajma-i. — Aseaza-te aici, pe pat, zise el aproape soptit. Dansa lua loc pe o margine a patului, lasandu-si jos legatura ce-o adusese tocmai din creierii muntilor. “Cum ai calatorit?” o intreba numai ca sa nu taca. Pe el, desigur, nu-l interesa amanuntele calatoriei fetei spre spital, ci altceva... Discutia lor de mai departe a fost mai mult monosilabica. Si cu toate ca fata nu-i comunica direct absolut nimic, el afla ceea ce dorise sa afle. Nu mai insista cu intrebarile sale sacaietoare, ci vorbira mai mult despre timp si despre cei de acasa si asa, intr-o doara — despre parintii ei. Numai din buna cuviinta o intrebase si despre parintii ei? Se prea poate ca si din alte considerente. Ea pleca abia atingand dusumeaua cu talpile incaltamintei. Anume astfel i se paru tanarului muntean: ca a iesit plutind. I-a urmarit pasii neauziti pana hat departe si atunci a incepu a plange: tacut, fara sughituri, cu amaraciune si dureri necunoscute pana atunci la ochiul drept, deoarece acolo era o rana inca foarte proaspata, iar lacrimile sarate, amare, nimerind pe o rana, ustura si ard ca jaraticul... Plangea si ziua, dar se ineca de lacrimi mai ales noaptea, cand nu putea sa doarma... Logodnica a mai venit inca o data, dar dupa vreo doua saptamani n-am mai vazut-o. Si in mai putin de o luna de zile tanarul muntean din bradul drept, cu privirile de soim de munte, cum fusese odinioara, s-a transformat intr-un barbat posac si slab, privind ursuz si cam dusmanos lumea din jur cu unicul ochi sanatos.


DE CE NE IUBESC FEMEILE

E in floare vechiul regim, iar eroul meu, Toderas Buburuza, seful fermei de vite a unei gospodarii din valea Prutului, are absolut toate calitatile proprii unui reprezentant al micii protipendade de la sate: face, fireste, parte din partidul de atunci — ratiunea, onoarea si constiinta epocii!, se poarta arogant cu subalternii si, la randul sau, devine mielusel si iepuras in prezenta superiorilor, conform dictonului la moda vreo 70 de ani la rand, “ia nacialnik — ti durac”... Tine la betie, fiind capabil sa dea peste cap dusca dupa dusca pana la o sticla de votca fara ca sa se imbete, cunoaste o sumedenie de anecdote si glume, incat e considerat o adevarata enciclopedie a bancurilor, fapt care l-a facut faimos pe intregul picior de plai din zona respectiva. In ultima vreme nu exista intalnire cu superiorii prin saunele special amenajate in acest scop la care sa nu fie invitat si dumnealui, Toderas Buburuza. Adesea cate un nacialnic mai mare, inainte de a se deplasa la sauna din padurice, se intereseaza: “Dar Fedea va fi?”. Cu timpul Toderas se transforma intr-un veritabil bufon, intr-un mucalit si mascarici nelipsit de la mesele sefilor locali de toate rangurile, carora fie numai prezenta sa le stimuleaza ingurgitarea si metabolismul, ragaie si rad cu placere. Presedintele gospodariei, Simion Vornicu, tine la seful fermei de vite. Si nu numai din aceste motive care, intr-un fel, il fac si pe el vestit in regiunea intreaga, nelipsind nu numai de la mesele si saunele cu sefi chiar si de la Kiev, dar si din prezidiile diverselor intruniri, foruri organizate la scara regionala. Are o taina a sa acest Buburuza, care savarseste minuni la ferma ceea de vite, pentru ca mulsorile cresc mereu, viteii sporesc in greutate, iar cadrele de mulgatoare sunt stabile. Ani la rand aici nu exista fluctuatie de cadre. Din contra, multe fete si neveste tinere asteapta cu nerabdare ca sa plece careva din mulgatoarele de baza in decret ori la pensie, pentru ca sa le ocupe locul. Presedintele Vornicu i-a dat mana libera atat la rezolvarea tuturor problemelor ce tin de ferma, cat si la alegerea cadrelor de lucratori. Si treburile merg binisor. De ce sa-l tina mai din scurt, sa-i sugrume initiativa, daca ferma de vite nu-i provoaca bataia de cap pe care o au conducatorii altor gospodarii. Ce-i drept, la urechile presedintelui Vornicu au ajuns si unele vorbe soptite despre cateva lucruri mai putin placute ce vizau metodele de munca ale lui Toderas Buburuza. Insa nu le baga in seama, considerand ca e chiar mai bine sa nu le dea in vileag: parca numai in gospodaria lor multe vaci, junci si vitei nu sunt “trecuti” prin contabilitate? El a incercat de cateva ori sa-i faca un scandal cum nu s-a pomenit prin partile lor, dar s-a oprit la timp. Chestia o va prelua neaparat presa, televiziunea, iar seful are oroare de ele: il apuca gangaveala numai la aparitia camerei de luat vederi. Apoi cine ii va da crezare ca Toderas n-a marit septelul de vaci cu stirea ori poate chiar la recomandarea, la insistenta presedintelui Simion Vornicu? Judecand cu mintea treaza, el isi da seama ca unele falsificari din documentatia contabilitatii nu-l poate avea drept autor pe un oarecare sef de ferma. Doar orice hartie cu antetul gospodariei n-are nici o valoare fara semnatura presedintelui. Asadar, de toate ce se petrec in contabilitatea lor poarta nemijlocit raspundere Simion Vornicu si nu Toderas Buburuza. De aceea presedintele tace chitic si se multumeste cu cele ce se vad la suprafata aisbergului. Toderas nu e un barbat nici falnic si nici bine facut. Dar nici prea had. Daca n-ar avea darul de a face spirite, a spune tot felul de snoave si bancuri hazlii si a delecta publicul cu ele, ar fi trecut cu vederea de toata lumea. Daca, insa, Buburuza isi mijeste ochii si deschide gura-i mica, cu buze subtiri si vinetii intr-un fel specific numai lui, cei care il cunosc ca pe un cal breaz deja pufnesc in ras. Pana la urma, unii din ei hohotesc cu lacrimi in ochi ori se tavalesc pe jos aidoma unor copii. Nici capacitatile organizatorice nu-l scot cu nimic in evidenta dintre colegii de rangul sau. In schimb Toderas are ceva propriu numai si numai lui, mai precis — are o slabiciune: desi e in toi edificarea socialismului multilateral dezvoltat, iar la ferme doar pe alocuri mulsorile nu se fac mecanic, la ferma lui Buburuza e in floare munca manuala. La evacuarea balegarului din incaperi, aducerea hranei, adapatul animalelor opintesc din rasputeri fete tinere si femei de toate varstele. Iar Toderas vine la lucru imbracat nu ca ceilalti, ci ferchezuit, ca un flacau in preajma insuratorii. Cum reuseste sa-si pastreze hainele curate pana la sfarsitul zilei de lucru numai el unul stie. Si nu numai el. Caci in zilele libere de saune si de bufonerie Toderas mai dispare uneori, pentru vreo 2-3 ore: dispare discret din locurile unde poate fi, de obicei, gasit. In asemenea ore el nu exista absolut pentru nimeni — nici pentru fermari, nici pentru presedintele Vornicu, nici chiar pentru familia sa. Gurile rele spun ca Buburuza ar avea locurile sale tainuite, stiute de unele mulgatoare cu care se doseste pentru dezmierdari, alinturi si mangaieri. Si pune la cale lucrurile acestea intre orele 9 si 12, dupa mulsul de dimineata si inainte de cel de la pranz. Timp indelungat, presedintelui Vornicu i se pare ca la orice ora a zilei sau noptii isi are toate cadrele ca in palma, ca le cunoaste pasul si ca nimeni nu-i iese din cuvant, precum el le ordoneaza adesea la adunarile de productie. Dar Toderas Buburuza, isi da el seama in cele din urma, face exceptie: sunt ore si zile cand ti-i mai mare dragul sa traiesti, cand ti se pare ca nimic, dar absolut nimic nu se poate intampla in preajma ta, care sa-ti tulbure linistea si calmul si, iata, chiar in astfel de ore sau zile soseste cate o telegrama ce te instiinteaza despre o eventuala intalnire, vizita-fulger a vreunui stab dintre cei mai cu mot, iar Toderas lipseste cu desavarsire, ca si cum ar fi intrat in pamant si, pe de-asupra, nimeni n-are habar unde s-ar afla “artistul”. Intr-unul din asemenea cazuri seful urca el insusi la volan si incepe sa tese campurile gospodariei in lung si-n lat, incercand sa-l descopere pe “mascariciul” Buburuza. Cand presedintele Simion Vornicu e furibund, fiind scos din rabdari, pe toti nu-i scoate din “artisti” si “mascarici”. De acum are de gand sa se intoarca la sediul carmuirii, fara sa-l dibuie pe “artist”, dar tocmai atunci il descopera pe Toderas stand intins pe iarba, numai in chiloti, iar alaturi, intr-un costum de baie, pe o patura, se lafaieste o femeie zdravana, cu parul despletit si lung cat un fuior de canepa. Ii recunoaste imediat pe amandoi, deoarece figura slabanoaga si costeliva a lui Buburuza o stie bine de la saune, iar un dos ca cel al mulgatoarei Natalita Corbu nu poate fi confundat cu altul sa tot cauti de la Nistru pana in Carpati. Dansa are si o talie ca de viespe de se mira nu numai barbatii, dar pana si femeile, cum de-si mai pastreaza nurii spetindu-se la ferma si acasa. Ce-i drept, in ultimii ani se alesese si cu un copil, dar, se vede, nu din acel motiv nici un barbat nu zaboveste, cu intentii serioase, mai mult de cateva saptamani in gospodarioara ei. Presedintele lasase masina in vale, langa iaz si, pasind prin iarba inalta pana la brau, urca pe un damb dincolo de care se intinde o vagauna adanca si nu prea mare, ferita de ochii lumii. Incoace, ghiceste Simion Vornicu, seful fermei isi aduce ”haremul” de cum se desprimavareaza pana toamna tarziu. Vine cu mandrulitele sale pe biciclete. Buburuza are masina, dar in astfel de cazuri donjuanul-fermar n-o scoate din garaj pentru a nu lasa urme prin iarba necosita de langa iaz. Acesta, iazul, nu e populat cu peste, de aceea pe aici, cat e ziulica de mare, nu trece tipenie de om. De astfel de conditii ideale Toderas beneficiaza nu de un an si nu de doi, facandu-si in voie mendrele... “Ah, Buburuza, Buburuza! Chiar de azi te trec la ferma de porci sa te vad, ferchesule, cum vei scoate-o acolo la capat! Ah, artistule!”. Simion Vornicu plesneste de furie si primul impuls e sa urle o data, asa cum poate numai el, cand vrea sa-i bage pe subalternii sai in toti dracii, insotindu-si taraboiul cu obisnuitele ocari si sudalme: “Bisericuta si lumanarea... Crucea si...” si asa mai departe. Dar cu eforturi nemaipomenite presedintele isi infraneaza tentatia de a-si descoperi prezenta. Iar aceasta nu de dragul lor, desigur, caci indata ce ii descopera intinsi la soare si fara griji e muscat de sarpele invidiei: in timp ce el nu-si vede nici nevasta cu lunile — vine tarziu, poate chiar dupa miezul noptii, se scoala cu noaptea-n cap, adesea neimbucand nimic, altii, din echipa lui, mai gasesc ore intregi pentru distractii si desfatari cu mandrutele. “Da, da, nu de dragul lor nu-si tradeaza prezenta, ci numai pentru binele comun. Care “bine comun”, mama dracului!” explodeaza in sinea sa presedintele. “Ma gandesc eu la mine si numai la mine!” se hartuieste Simion Vornicu cu sine insusi, indepartandu-se de locul unde poate fi observat de cei doi amanti. In primul rand, rationeaza el, daca imi tradez prezenta, va trebui sa iau masuri, sa-l pedepsesc eu personal ori sa-l dau pe mana secretarului de partid. Iar acela nu se va bucura de o asemenea ofranda neasteptata si nedorita, fiindca Toderas ii este prieten la catarama, aproape ca mananca amandoi dintr-o strachina. Presedintele nici nu doreste sa se gandeasca cu ce s-ar putea termina o astfel de adunare. In ultima clipa ii vine ideea nastrusnica de a cobori in vale, langa masina si de a-i da drumul tiradei sale de racnete, sudalmi si injuraturi — inconfundabile, inegalabile si irepetabile prin aceste parti, caracteristice numai lui Simion Vornicu, presedintele. Una e sa asculti urletele, mugetul si buhaiala presedintelui in cabinetul sau in vreo sedinta de productie sau alta intrunire prezidata de el. Dar cu totul alta rezonanta are zbieratul sau in Valea Corhanului, unde datorita, pesemne, celor doua iazuri de la extremitati — in partea de sus si in partea de jos — ecoul parca se dubleaza, amplificandu-i forta reverberatiei. Nici Simion Vornicu nu se asteptase la un asemenea efect detunator. Ca si cum s-ar fi servit de un megafon. E posibil ca bietul Toderas cu Natalita lui, deconspirati, sa fi sarit ca fripti in picioare, scrutand speriati cele patru zari si neintelegand nimic. Multumit de efectul produs (presedintele e sigur de aceasta), el urca in masina si se intoarce la carmuire, stiind precis ca cel mult peste o ora Toderas, “Fedea al nostru”, il va cauta. Cum, de altfel, avea sa se si intample. Desigur ca presedintele Vornicu asa si nu-si va da pe fata nicicand siretlicul la care va recurge de acum incolo. De fiecare data il va gasi cu o alta mulgatoare sau ingrijitoare de vitei, incat se va mira presedintele cum se lasa ele toate ademenite de prapaditul asta de Buburuza, care nici barbat voinic nu este, nici aratos nu pare a fi. Bun de gura — da. Ce-i a lui e a lui. Pai bine, oameni buni, se indigneaza in sinea sa Simion Vornicu, dupa cat stiu eu, pe femei numai cu vorbe dulci, soptite la urechile lor delicate si mici, multa vreme n-ai sa le farmeci. Ele mai au nevoie si de o rochie ori poate de o suba luxoasa, de niste inele de aur si de atatea alte lucruri scumpe, pe care Buburuza n-are pe ce sa le procure. Atunci ce le-o fi gasit pe toate dezmatatele astea de se astern ca hipnotizate sub slabanogul de sef al fermei, care... care... Nici n-are cuvinte cu care sa-l caracterizeze cat mai nimerit. Prin fata ochilor ii trec pe rand chipurile Natalitei, Alinei, Floarei, Zoitei, Carolinei, Virginei si ale altora, ca nici nu le mai tine minte pe toate fetele si vadanele surprinse impreuna cu Buburuza, despuiate pana la piele... Fiecare cu cochetariile, gratiile, nurii si dragalaseniile ei. Insa aproape nici una n-avea corpul complet bronzat. Cele mai ridicole erau picioarele lor, puternic arse de soare numai pana ceva mai sus de genunchi, si unele din ele, facand dragoste cu Toderas Buburuza, si le ridicau spre tarii, incercand parca sa se propteasca de tortele cerului. De la distanta se crea impresia ca poarta cizmulite rosii-cafenii ce subliniau in mod deosebit albeata pielii de pe restul corpului. “Ce placere o fi avand femeile sa se dezbrace in pielea goala? se mira presedintele. Ca imediat el insusi sa-si raspunda: fetele si femeile acestea se scoala, de obicei, pe la 5 dimineata si se intampla ca pana la miezul noptii nu inchid un ochi. Trebaluiesc prin gospodariile lor, sunt nelipsite de la cele trei mulsori de la ferma. Mai hranesc vitele, le adapa si tot ele fac curatenie in grajduri. Pentru odihna si somn nu le ramane decat vreo 5 ore din 24. Cele mai multe din ele n-au unde nici sa se baiasca... Reiese ca escapadele cu Toderas Buburuza nu sunt numai niste aventuri amoroase, ci si un fel de evadari din cotidianul lor cenusiu si sters, fara bucurii... Asta ar mai lipsi — ca sa indreptatesc pana si aceste scarbosenii!” se cearta cu sine Simion Vornicu. Cercetand odata hartiile pe care seful fermei le prezinta contabilitatii, presedintele descopera cu uimire ca vicleanul de Buburuza, in zilele cand se bucura de farmecele vreunei mulgatoare, intocmeste rapoartele de munca pe care le face pentru contabilitate, rasplatindu-i favorurile si generozitatea. Ca apoi de aceasta protectie sa se bucure alta tanara femeie, care-i accepta mangaierile. Unul Dumnezeu stie ce le-o fi facand Buburuza ca unele mulgatoare, a observat de-a lungul anilor presedintele, se tin scai de el. Ei, bine, Natalita e vaduva, nu pricep ce are fiindca barbatii nu se retin in casa ei. De fapt, nici Carolina n-are sot. L-a izgonit ea, sau el a parasit-o — nu mai tine minte... Pai, si Zoita, si Zamfira n-au soti! Si abia acum Simion Vornicu, presedintele, isi da seama cu stupoare ca majoritatea absoluta a lucratoarelor de la ferma sunt vaduve, fete tinere ori mai statute, iar Buburuza este pentru ele, ani si ani la rand, un fel de sultan... Iata ce-am facut eu, pacatosul si neispravitul de mine, care am comis candva prostia de a-i oferi aproape toata puterea in rezolvarea, cum l-a ajunge capul, a tuturor problemelor de la ferma. Si acesta a beneficiat de greseala mea: a majorat septelul de vite cu lapte si de vitei, fara ca sa le treaca prin contabilitate, inregistrand doar productia lor de lapte si de carne, a propus pentru a angaja la munca in aceasta unitate numai fete si vaduve, pe care le folosea dupa priceperea si bunul sau plac. Iar eu, badaranul de presedinte, l-am tot promovat si mentinut in post, stimulandu-i, de fapt, aceste condamnabile metode de munca. Il fulgera prin minte gandul ca superiorii sai din raion, regiune si din alte parti, vazand lipsa lui “Fedea”, vor pierde, in general interesul si pentru el, Simion Vornicu, ca presedinte al gospodariei, si atunci va ramane fara indulgenta lor, iar aceasta ar insemna sfarsitul carierei sale. Reiesind dintr-o astfel de perspectiva, il accepta si il stimuleaza, imita ca se prapadeste si el de ras cand Buburuza, la intalnirile cu sefii, isi debiteaza bancurile lui idioate, pe care presedintele le stie pe de rost, pentru ca le auzise de nenumarate ori pana acum. Mai pe scurt, Simion Vornicu se incurca de-a binelea in sforile intinse de Toderas. “Artistul” intelege de minune ca seful, daca ar fi voia lui, l-ar inghite intr-o lingura cu apa, dar ca nu-si poate permite acest lux, deoarece isi taie craca de sub picioare... ...Toderas Buburuza rezista la un astfel de maraton erotic cam vreo zece ani, pana ce intr-o buna zi simte ca nu mai poate sa fie tanar si sa dragosteasca lucratoarele lui mai tinere sau mai in varsta, asa cum reusea sa faca cu ani in urma. Din acest motiv ori din altele femeile, care candva i se ofereau cu o oarecare usurinta, incep sa-l evite, sa nu mai raspunda la invitatiile sale. Ah, Toderas, Toderas, se caineaza el tot mai des. Acum rareori reusesti sa stingi, barbateste, focul unora din ele, pe care il aprinzi cu mangaierile si dezmierdarile tale. Dar Buburuza continua sa le atina calea, sa le faca semnele conventionale de odinioara; ele, insa, stau ca joienele, pline de candoare clipesc din ochi, ca si cum n-ar pricepe ce are el in vedere. Asta e o tragedie a lui personala. Spre marea uimire nu numai a lui Toderas, dar si a lui Simion Vornicu, presedintele, prinde a se destrama colectivul fermei, scad productiile de lapte si carne, cu toate ca si vacile cu lapte, si juncanii pusi la ingrasat sunt cu mult mai multi prin grajdurile fermei decat s-au inscris in documentatia de la contabilitate. Ca prin minune, si stabii de toate rangurile pierd treptat interesul nu numai pentru bancurile si glumele lui Fedea, dar si pentru gospodaria din partea locului, in fruntea careia se afla de ani si ani Simion Vornicu. Mai vin doar unii sefuleti care doresc sa se infrupte din casurile de la stanele gospodariei, de alte produse, deoarece Simion Vornicu deprinsese binisor cum sa organizeze o masa copioasa si o seara de pomina la sauna lor. Alti stabi, mai seriosi, uita de drumurile spre satul din valea Prutului si tot mai des trimit in control diferite comisii. Si se pune pe griji presedintele, si mai des isi iese din pepeni, urland la toata lumea cu vreun motiv serios sau fara. Dar cel mai de nesuferit devine Toderas Buburuza, seful fermei, care nicidecum nu intuieste ce s-a intamplat intre timp ca il ocolesc fostele mandrulite. Pana si cele mai in varsta, in jur de 45 de ani, pana si cele mai uratele anevoie consimt sa-l urmeze prin locurile ferite de ochii lumii pentru un ceas-doua. Nu inteleg absolut nimic, se aude vorbind Toderas aproape in glas, plin de manie si necaz: de ce inainte vreme femeile ma iubeau, mai mult chiar, imi atineau calea si se aratau tare fericite numai ca le iau in seama, iar de la un timp si-au luat nasul la purtare? E adevarat, am incaruntit un pic, recunoaste el, dar caruntetea e o podoaba pentru un barbat. Astea-s cuvintele lor. Acum le inscriu chiar mai multe zile munca decat inainte, insa ele par a fi surde si chioare, tarfele! Ce mai vor? Eu n-am pentru ele blanuri si cercei de aur... Aha, am imbatranit! Dar ce numai eu imbatranesc, ele nu? Ce, Zoita sau Floarea s-a conservat si arata ca acum zece ani? Pana si Natalita nu mai seamana cu cea de odinioara. Sa ma intrebe pe mine si eu le voi spune cum aratau atunci si cum arata acum... Toderas Buburuza umbla bombanind din zori si pana seara tarziu. Cei care-l cunosc mai putin il caineaza: bietul de el, nu-si gaseste locul de grijile gospodariei. Cei care stiu ce zace-n Toderas numai zambesc si nu zic nimic. Babele si unii din mosnegii mai batrani — ochii si urechile satului, neavand ce face, le tot melita gurile, venind fiecare cu profetiile sale despre ceea ce i s-a putut intampla lui Buburuza. Cea mai aproape de adevar o fi fiind o baba batrana — fara vaz, fara auz, fara miros si fara varsta, care susoteste fiecarui trecator una si aceiasi: lui Toderas al nostru i s-a facut o vraja, cu ulcica, si nu va scapa de ea pana nu va aduna cate sapte fire de par de la toate fetele si nevestele cu care a lucrat la ferma timp de sapte ani si sapte luni. Sa i le aduca ei, babei, si dansa il va scapa de pacostea ce a dat peste bietul om. Cei mai tineri, auzind vorbele fonfaite si gangave ale batranei, rad manzeste, iar unii dintre ei merg mai departe, naravind sa afle de unde trebuie sa ia Toderas cate sapte fire de par... De la o vreme Buburuza, in lipsa femeilor atat de mult jinduite, se pupa tot mai des cu paharul. In plina zi, crezand ca nu-l vede nimeni, scoate de la piept un sip plat din care bea cu naduf si apoi isi continua tiradele-i obisnuite: “Uite, fire-ar sa fie, parca stiam candva de ce ne iubesc femeile, dar de la un timp am uitat. In aceasta privinta mi s-a luat tinerea de minte. Chiar de ce ne-ar iubi ele? Sa-mi spuna si mie toti desteptii lumii...”. Un fermar, iesit din intamplare in calea lui Toderas, vazandu-l gesticuland si vorbind grajdurilor din preajma, se grabeste sa se fereasca din ochii lui cat mai repede. Inca niciodata nu l-a vazut pe Buburuza tunand si fulgerand asemenea presedintelui Simion Vornicu. E beat, e treaz? Parca nu bause nimic nici ieri, nici azi... Buburuza intra in unul din grajduri, da peste taurul gospodariei, botezat de vreun lucrator mai istet tot “Fedea”, ca si pe sef. Animalul il priveste cu ochi blanzi si tulburi, dar Toderas se rasteste si la el: “Mai Fedea, decat te-ai holba la mine, mai bine spune-mi macar tu, nerodule, de ce pe noi, barbatii, ne-o fi iubit candva femeile, iar acum nu ne mai iubesc, mai frate. Spune-mi mai, de ce taci? Ce ai paie-n gura?”. Taurul, simtind in nari aburii de bautura, se fereste un pic in laturi si rage o data puternic si lung de se cutremura geamurile grajdului.


ZARAZA!

Microbuzul e aproape gol si printre primii pasageri ce urca in el se afla si o femeie de vreo 57-60 de ani, insotita de o tanara cu o fetita, probabil fiica si nepotica. Are fata rosie de caldura si de emotiile pe care le traise nu cu mult timp in urma, ochii plansi, impresurati de riduri adanci dinspre pometii obrajilor. Desi pare foarte necajita, iar cele aproape sase decenii de viata se vede ca n-au menajat-o defel, femeia mai poarta, totusi, urmele unei frumuseti asfintite nu chiar atat de demult. In timp ce priveste prin geam fara sa vada nimic, ea isi tine palmele mari si rosii pe genunchi. Despre astfel de palme neobisnuite de femeie se poate vorbi minute in sir, caci mainile unei femei ii tradeaza nu numai varsta, ci si modul de viata ce a dominat-o pana atunci. Palmele acesteia, insa, par a fi mai mult palme de barbat, care au tras la coasa, au despicat lemne, au dat cu tarnacopul, au prasit si au indeplinit atatea alte munci grele. Degetele butucanoase aproape ca n-au unghii, ele fiind roase de tot felul de eforturi istovitoare; din cand in cand ofteaza cu naduf tocmai din adancul plamanilor. Nu zabava in microbuz mai urca vreo cateva femei, pe semne din Boian sau Mahala, deoarece mai au inca in vorbire o cantabilitate specifica romancelor din partea locului si poarta fuste crete, cu pliuri si traiste inflorate. Una din femei — cea mai in varsta, vazandu-i naduful cu care respira, incrancenarea-i sora cu disperarea, precum si apatia de pe chip, rabda o vreme, apoi prinde a o descoase: — Ce ai patit, sora draga, ca nu vezi lumea de suparare si necaz? — Iata, mi-am petrecut si cea de-a doua fata in Italia, care la despartire mi-a spus — ca asta mi-i fata cea mai mica cu nepoata, ca-i pare rau dupa noi, altfel nu-i mai calca piciorul prin satul nostru... Pronuntand aceste vorbe, femeia cu fata rosie si ochii plansi continua sa priveasca prin geam fara sa vada nimic. Se pare ca dansa nici nu e prezenta in mijlocul celor din microbuz. Numai fizic e aici. Sufletul sau, gandurile negre ce-o coplesesc sunt departe, fiind prada unor sentimente stiute numai de ea. Mezina cu copilita sa aiba 19 ani, e negricioasa (i-o fi semanand tatalui), insa are ochi albastri cu unduiri verzi atunci cand si-i ridica spre lumina. Daca ar nimeri undeva la Palermo, Roma sau Milano, dar mai ales prin Sardinia ori Sicilia, s-ar pierde neobservata printre multimea de italience, nu s-ar deosebi cu nimic de ele. Mezina aceasta tot timpul mananca dintr-un mar si e absenta la toate framantarile maicii sale. E cu gandurile si ea prin lumea larga ori, pur si simplu, e plictisita de lamentarile ce le aude, probabil, nu o data acasa, in sanul familiei. Una din femeile mai in varsta din microbuz, se prea poate mai sensibila la durerile semenilor, doreste musai sa afle ce se intampla, totusi, cu aceste suflete ce se infatiseaza celor din jur atat de diferit: una cu ochii plansi, iar alta satula de toate ca de mere padurete. De aceea o ia mai pe departe: — Bine ca ai cu cine te mai lua — cu fata asta a ta si cu nepotica. S-apoi ii mai fi avand si vreo palarie prin batatura... — Fata asta... Daca n-ar fi legata de talancuta ei — si arata spre nepotica, s-ar duce pe urmele celorlalte doua... Ce sa stea aici cu mainile-n san? Cat despre palarie-n batatura — avem una, care stie sa faca numai doua lucruri: sa manance, sa bea si sa plece la padurea lui... — Acolo lucreaza? se intereseaza batrana. — Lucreaza e un fel de a spune, pentru ca de ani de zile nu aduce o para chioara in casa. Spune ca organizatia lor e saraca, n-are fonduri. In schimb, zilnic sufla in fundul paharului si umbla aghezmuit... Zaraza! incheie pe acelasi ton si cu naduf femeia cu fata rosie de plans. Boinceanca, sau ce o fi fiind dansa, e mirata la culme de felul cum femeia cu fata rosie isi blestema barbatul, dar adauga: — Tot mai bine-i atunci cand este o palarie-n ograda. Al meu, fie-i tarana usoara, ca demult s-a stramutat din viata, il tot visez tanar, noapte de noapte de mi-i rusine sa spun la lume ce anume visez eu... Si-am ramas vaduva cand aveam numai 30 de ani, dar asa si nu mi-am facut alt cuib si stiu, draga, ce inseamna a trai singura-singurica cuc. De aceea poate n-ar trebui sa-l afurisesti chiar atat de tare... — Dar ce folos are familia noastra ca el este in viata? Copiii mei n-au simtit niciodata ca au tata. Daca le-a trebuit o hainuta, tot eu m-am zbatut si le-am facut-o, daca le-a trebuit o pereche de incaltaminte, tot eu m-am facut luntre si punte si le-am cumparat... Le-am dus pe toate la scoala tot eu, la seratele de absolvire numai eu am fost, ca dragul de el era ocupat cu padurea lui... Pana si la nuntile fetelor abia a venit, ca un oaspete ce se astepta sa fie poftit si servit... Zaraza!.. Eu treizeci si cinci de ani am lucrat mulgatoare la ferma, in tot timpul ista n-am avut nici un concediu, pentru ca ba am ridicat casa, ba am nascut, ba am stat la spital ca sa intrerup sarcina, deoarece el, zaraza, nu putea sa ma pazeasca, asa cum faceau alti oameni cumsecade. Ca el nu poate fara femeie, el are nevoie de mangaiere, blestematul, ii este mereu a zburda, fiindca nu face nimic, afara de aceea ca mananca, bea si doarme... Zaraza, mai vrea si distractii! Treizeci si cinci de ani incheiati am muls cate 25 de vaci. Ca era vara, ca era toamna, ca era iarna eu ca soldatul la post spuneam mereu prezent... S-au fost timpuri cand tot mulgatoarele aduceau la iesle si nutreturi pentru vite, carau si apa ca sa le adape... — Dar ce, draguta, se minuna boinceanca sau ce o fi fost ea, alte munci pe lume nu mai erau de te speteai chiar intr-atata? S-apoi barbatul... — Care barbat, lele? Al meu nu ridica nici un pai de langa casa... Are serviciu, n-are timp, dar el, zaraza, se duce la bordeiul lui din padure si bea acolo cu niste prieteni, apoi se culca si doarme... Si tot asa o viata, lele... — Dar de ce l-ai stricat intr-atata? De ce nu l-ai pus la treaba? De ce nu l-ai tinut in haturi si nu l-ai controlat cu ce se ocupa el acolo, la padurea lui? Pentru prima oara, ca trezita din somn, femeia cu fata rosie de plans ridica ochii spre interlocutoarea sa si o priveste mirata. — Cum sa-l controlez? Mai aveam eu, lele, timp sa umblu si pe urmele lui? Ca eu dupa mulsul de dimineata care incepea pe la ora cinci, alergam intr-un suflet acasa sa pregatesc de mancare si sa-mi trimit copiii la scoala, apoi venea mulsul de amiaza, dupa care o tineam intr-un suflet pana acasa, ca se intorceau copiii de la scoala; seara toate se repetau... Si tot asa in fiecare zi... — Pai singura l-ai deprins cu narav. De ce nu l-ai pus la treaba? De ce n-ati impartit obligatiile intre voi? — Dar ce el nu vedea ce trebuie de facut in jurul casei? — Ehe, draguta, vad eu ca tu singura ti-ai stricat barbatul. Trebuia din prima zi sa-i pui conditia: ori familia, ori la revedere. Femeia cu fata rosie de plans intoarce iarasi privirile spre batrana, se uita la ea mirata, neintelegand cu ce a gresit in fata sotului. O priveste un timp, ii priveste absenta pe pasagerii care urca in microbuz si isi intoarce din nou ochii spre geam, continuand sa discute mai departe cu batrana sau cu gandurile ei. — Ca eu viata intreaga mi-am vazut de obligatiile mele... Ce, mai trebuia sa-l fac si pe paznicul? Sa-i pazesc si bordeiul din padure, ca el sa nu-si beie si mintile? Face o pauza, isi netezeste nepotica pe cap, apoi o strange la piept. Inchide pentru un timp ochii obositi de plans si de stupiditatile vietii ei. Sta ca o stana de piatra si ti se creeaza impresia ca ai in fata o statuie cioplita in marmura rozovie. Numai mainile — mascate, cu degete butucanoase, putin deformate de poliartrita, avand unghiile roase pana la sange, nu armonizeaza cu bustul si capul ei. Cand deschide ochii, cei din jur au deja in fata cu totul alta femeie. Privirea ii este mai limpede, chipul mai senin. Se pare ca pana si ridurile fetii i s-au imputinat. Se uita in jurul sau, la pasagerii adunati de acum in numar mare si ea simte un fel sfiala ca se spovedise fara rusine de fata cu atata lume straina. Dar este suficient ca batrana sa reinnoade firul vechi al discutiei ca femeia cu fata rosie de plans sa revina la lamentarile sale de mai inainte. Priveste iarasi prin geam si discuta din nou numai cu batrana si cu sine: — Ei si ce daca am vreo saizeci de ani? Zau ca-mi vine si mie uneori sa iau lumea in cap, sa plec si eu in Italia, ori unde voi vedea cu ochii... Ce n-oi gasi acolo vreun batran ca mine pe care sa-l ingrijesc, sa-i carpesc camesile si pantalonii?.. Si nici sa nu mai aud de sforaielile betivanului cela al meu!.. Zaraza! Cativa tineri, asezati pe scaunele mai din fundul microbuzului isi dau ghionturi intre ei si isi soptesc: “De parca italienii care ii angajeaza la diferite munci pe-ai nostri mai umbla in haine peticite”... Si fac haz, chicotindu-se in voie.  



****