O PRIMAVARA clasica, cu plapande raze de soare care topesc zapezi si sparg gheturi pentru a renaste izvoare, pentru a trezi la viata „ghiocei cu roua-n frunte", se asociaza cat se poate de bine cu vorba dulce si cantecul pe care el il poarta peste ani. Cand il asculti — tresalti, inima incepe sa-ti palpite si sangele iti pulseaza prin vine mai repede, umplandu-te de o viata frumoasa ca doina seculara, ca balada nemuritoare, ca hora izvoratoare din miezul gliei strabune, dand peste cap tot ce a fost si ce este tulburator, inaltand sub soare sublimul si piramida neamului romanesc pe acest picior de plai mioritic. Cat de minunata este vara cu diminetile ei pline de roua grasa, cu amiezile coapte de soarele care ne priveste din zenit si cu serile tarzii scaldate de melosul cantecelor si horelor de prin sate, unde, fie cat de rar, dar se mai pastreaza vechile traditii stramosesti. Aceste seri isi mai au oboseala, dar si farmecul mainilor taranilor care se intorc de la camp dupa o zi de munca asidua. Dar chiar si atunci se canta. Iar cantecul lui este dulce ca freamatul spicelor de grau pe la zilele Marilor Apostoli, cald ca painea framantata de mainile batatorite ale mamei si udata, poate, cu lacrimi de durere sau de bucurie. Vocea lui inconfundabila, care i-a fost data de Dumnezeu, este ca mireasma fiorilor inaintea ploii ce vine sa le stropeasca vesmantul imparatesc.
    Cand codrul de fag incepe sa rugineasca pe la tample, iar merii incarcati isi coboara crengile de greutatea cerceilor aurii, rubinii sau de pretios smarald, taranii, ca niste harnice furnicute, isi aduna roadele muncii — fie ca-i cules de poame, sapatul cartofilor sau vreo claca de desfacat porumb — si canta. Canta, ca asa e firea omului — sa cante si la bine, si la greu. „intr-o sambata spre seara", undeva, rudele si prietenii mai petrec la armata un tanar, iar acesta isi descarca emotiile slobozind din piept: „Mama, eu ma duc de-acasa — la armata, nu la coasa...".
   Si nici ca ne putem inchipui fara cantece la traditionala gura a sobei vreo seara de iarna, fie moale sau geroasa de crapa capriorii casei, cand ti se pare ca numai focul n-a inghetat pe lumea aceasta (sau, ca sa fim mai contemporani, o seara in fata televizorului, care prin intermediul satelitului ne aduce vesti „din cer, de-acolo", unde se stiu chiar daca nu toate, atunci, in orice caz, foarte multe.
   Cantecul popular se roteste in jurul axei sufletului sau timp de 365 de zile si tot atatea nopti. Asa il gasim pe domnul Nicolae Mintencu, inzestrat cu har de la Dumnezeu, in cele trei ipostasuri: scoala — scena — familie.
   Satule, vatra aleasa
    Ca si toate intinsurile si colturile tinutului nostru, localitatea de bastina a lui Nicolae Mintencu, Voloca pe Derelui, primeste cea mai inalta apreciere data vreodata de popor: un picior de plai, o gura de rai...Acolo unde batranii Codri ai Cosminului isi impreuneaza geana cu istorica Dumbrava Rosie, iar batranul Derelui isi poarta lin apele la vale, se intinde un sat de buni gospodari si adevarati romani — Voloca pe Derelui. Adevarati romani le zic de aceea, fiindca toti din tata-n fiu pastreaza cu sfintenie datinile si obiceiurile stramosesti, nu se sfiesc sa intinda o hora in zilele de sarbatoare ori sa cante o doina lasata ca mostenire din strabuni, nici sa vorbeasca romaneste.
   Asezat pe malurile rauletului Derelui, ce-si mana apele spre albia batranului Prut, imprejmuit de dealuri si vai cu gradini infloritoare si pomi roditori, marginit de codrii seculari prin care si-a purtat pasii si viteazul voievod Stefan cel Mare, satul Voloca este unul dintre cele mai bogate si frumoase din Bucovina. invecinat cu satele Cuciurul Mare, Mihuceni si Valea Cosminului, el se evidentiaza mai ales prin casele sale impunatoare — ba chiar somptuoase, dupa cum spunea insasi Nicolae Mintencu — ale gospodarilor de aici, construite in ultimii treizeci de ani. Si locuiesc aici oameni harnici, mesteri iscusiti, care stiu pretul painii si al banilor, dar si pe cel al dansului si cantecului.
   Despre dragostea lor incomparabila fata de munca vorbesc catunele bine amenajate: Hrusauti, Cosmin, Gropana, Clipana. Aruncand o privire spre sat din catunul Horodiste, involuntar esti fascinat de impozantele biserici: cea de lemn, construita cu peste 175 de ani in urma, si cea noua, inaltata in ultimii ani de Nicolae Bojescu, iscusitul mester Manole al Volocii, datorita mijloacelor banesti adunate de la voloceni si de la fratii din Romania.
   Satul Voloca e renumit prin frumoasele rochii de mirese, care sunt mult cautate peste hotarele Ucrainei, prin fabricarea lumanarilor si a florilor pentru nunta si botez. Ai impresia ca volocenii aproape ca nu dorm, ci muncesc zi si noapte. Cei ce se pricep mai bine la cusutul rochiilor si mai au si noroc, traiesc bine, insa mai sunt in sat si familii nevoiase (ca peste tot), care muncesc cu ziua la cei bogati — la constructia caselor, la camp. in cautare de lucru, la Voloca mai vin si oameni din alte sate, fetele fiind angajate lunar la cusutul rochiilor. Dupa venitul pe cap de locuitor, satul poate fi impartit in trei paturi sociale: bogati, mijlocasi si saraci. Asa e timpul de azi — cum se spune, cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.
   O mandrie a satului este si scoala generala, care poarta numele lui Stefan cel Mare si Sfant. Ea este cunoscuta departe peste hotarele raionului, ale regiunii si tarii prin elevii ei care au devenit oameni de vaza. Bunaoara, circa 400 de fosti elevi ai ei, care au absolvit diferite institutii de invatamant superior, activeaza fructuos in sferele social-economica, administrativa si culturala: Corneliu Nichitovici, fost adjunct al sefului Administratiei regionale de stat, deputat in Consiliul regional, Ion Paulencu, solist la Teatrul de Opera si Balet din Chisinau, Artist al poporului din Moldova, Gheorghe Cazacu, seful Reprezentantei Camerei de Comert si Industrie Suceava la Cernauti, Victor Pitei, doctor in stiinte fizice, viceministru al invatamantului din Republica Moldova, Dina Cocea, actrita la Teatrul Dramatic "Mihai Eminescu" din Chisinau, Artista emerita a Republicii Moldova, fratele ei Lucian, viorist in vestitul Ansamblu de muzica populara "Fluieras", de asemenea Artist emerit al Republicii Moldova, poetii Vasile Hlopin si Gheorghe Gorda, tinerii condeieri Gheorghe Ungureanu, Rodica Ursuleac, Dumitru Mintencu, Emilia Onofreiciuc, ziaristul Ilie Gavanos, redactor adjunct al saptamanalului "Concordia", multi profesori, medici, ziaristi, ingineri, aviatori, constructori. Si-au cucerit un renume in Bucovina si chiar peste hotarele ei ansamblul de dansuri populare "Martisor" condus de Ion Cohan si orchestra de instrumente populare dinjata de lonita Onofreiciuc si Mihai Diaconu. Aceste colective artistice au evoluat nu o data si in capitala Ucrainei, pe scena Palatului National "Ucraina", culegand aplauze furtunoase ale spectatorilor, dar si pe scene de elita din tari vecine, unde au avut succese deosebite. Iar mandria scolii, a acestui ansamblu si a satului in general intotdeauna a fost Nicolae Mintencu.
   Farmecul copilariei cu tot greul ei in spate
   
   Nicolae Mintencu, ca si mii de semeni ai sai, a avut o copilarie nu prea fericita. Anii de razboi si cei imediat urmatori au marcat adanc destinele celor nascuti atunci. Nicolae s-a nascut intr-o familie de oameni gospodari. Tatal sau, Petru Mintencu, pana a se casatori a locuit in catunul Horodiste. Avea doua falci de pamant si 18 prajini de padure. Mama, Agripina, multe s-ar fi terminat aici, daca nu incepea perioada postbelica, in care au fost distruse prin diverse metode comuniste mii de familii. Dupa terminarea razboiului, tatal lui Nicolae Mintencu este luat iarasi cu forta la concentrare, in locul unui chiabur, care reusise sa scape dand numele acestuia. Istovit de greutatile razboiului, imbolnavindu-se, capul familiei Mintencu se stinge din viata in 1947.
   Stalpul familiei a cazut. Toate grijile au ramas in spatele mamei, careia ii venea foarte greu sa hraneasca gurile flamande ale copiilor nevinovati. in acel an secetos, in care foametea baga in gura mortii sute de suflete de copii si varstnici, scopul principal devine supravietuirea. Copiii lucreaza si ei, dupa puterile lor, dar si aceasta e insuficient. Ca sa-si salveze odraslele de la moarte, vaduva Agripina Mintencu vinde toate cele agonisite prin munca pentru a contrui o casa noua.
   Cu toate greutatile existente, in 1950 mama il da pe Nicolae la scoala din sat. Sarguinta baiatului era de invidiat. Nici vorba de absente sau de lectii nepregatite. invata bine, ceea ce era o bucurie pentru toti din familie. in clasele a 3-a si a 4-a este eminent. Ca sa-si mai poata cumpara ceva hainute si alte lucruri necesare pentru scoala, paste vaca unchiului Procopie Mintencu, varul mamei sale. Si nu ar fi fost atat de important faptul in sine, caci acest lucru il facea fiecare copil, daca Procopie Mintencu n-ar fi fost unul dintre cei mai mari rapsozi din sat si din imprejurimi, care a jucat un rol important in cariera artistica a lui Nicolae Mintencu. Anume de la el copilul invata multe cantece populare, pe care le canta si in prezent si care i-au adus succes nu o singura data.
   In clasa a 8-a il are ca diriginte pe talentatul profesor, regretatul Lazar Ropcean din Molodia. El devine pentru tanarul Nicolae principalul indrumator si incurajator in ale cantecului si dansului. O amintire de neuitat pentru domnul Mintencu este ca a fost coleg de banca si partener de dans cu mai sus numita Dina Cocea. Tot atunci colectivul artistic de elevi a inregistrat primele succese, ocupand locul intai pe raionul Cernauti (cum se numea la vremea aceea). Fiindu-i observat talentul, Nicolae este inclus in renumitul cor de barbati al satului Voloca, condus de neuitatul dirijor Gheorghe Onofreiciuc (Lungu), care aduna la concertele lui un public numeros. Cu toate acestea, trebuia sa le dovedeasca pe toate — si sa invete, si sa faca lucrul pe langa casa care se cerea. Mai vroia si sa se joace, ca doar era copil inca. Absolvind in 1960 clasa a 10-a, sustine cu succes examenele de admitere la Scoala pedagogica din Cernauti. Aici canta cu orchestra de instrumente populare a studentilor romani de la aceasta institutie.
   Dar invatamantul in oras nu era numai cantec, joc si voie buna. Mama, chiar fiind invalida, muncea si pe ogor, si pe la oameni ca sa-1 poata intretine cu haine si mancare. Chiar daca invata bine, in primul an de studii nu primeste bursa. Asta deoarece secretarul consiliului satesc ii scrie mamei sale in adeverinta despre componenta familiei ca e un singur copil(!). Este nevoit sa traiasca mai mult cu ceai si paine, cheltuind pe saptamana doar trei ruble.
   Dupa absolvirea Scolii pedagogice este trimis la lucru la Patrauti, insa directorul scolii din Voloca, Nicolae Pitei, il invita la scoala din satul natal in functia de invatator de clase primare. Scopul lui principal devine construire unei casute noi, fiindca cea veche cadea din proptele. Si ulterior 1-a atins.
   De veghe graiului matern la scoala si in sat
    Nu cred ca exagerez spunand ca Nicolae Minteneu si-a pus viata pe altarul Scolii. Timp de patru decenii si jumatate Domnia sa sta de veghe limbii materne in satul de bastina, altoindu-le dragostea fata de ea sutelor de elevi pe care i-a avut, povestindu-le basme, citindu-le din Eminescu sau cantandu-le o romanta izvorata dintr-o inima care vesnic bate pentru acest neam. "Eminescu-i tot ce-avem mai sfant" — spune poetul. Ce inseamna Eminescu pentru profesorul Nicolae Mintencu? Iata ce scria dumnealui intr-un articol de ziar la acest capitol: "Eminescu este izvor nesecat de apa cristalina, vioara cu strune de aur. A scrie despre marele Eminescu e foarte greu si sunt nespus de fericit ca creatia celui mai stralucit astru al poeziei noastre se studiaza in scolile romanesti din nordul Bucovinei. Sunt mandru si am o mare satisfactie spirituala ca predau aceasta literatura originala si aceasta limba sfanta, in care a vorbit si a creat operele sale nemuritoare Mihai Eminescu, ca am posibilitatea sa le altoiesc discipolilor mei dragostea Poetului fata de limba romana, de traditii, de pamantul strabun, stima lui fata de oamenii simpli, cu grijile si nevoile lor zilnice, setea Luceafarului de adevar, libertate si dreptate, pentru o deplina fericire omeneasca. Ma straduiesc ca in timpul orelor de curs si in afara lor nu numai sa-i familiarizez pe elevi cu creatia Poetului nepereche, ci si sa le fac cunoscute locurile pe unde si-a purtat pasii tanarul Mihai Eminovici.
   Pentru mine Eminescu este izvorul nesecat de apa cristalina ce potoleste setea milioanelor de cititori, este o vioara cu strune de aur, melodia divina a carora se revarsa din cer pentru a mangaia sufletele noastre dornice de farmecul sunetelor versurilor poetului".
   Timp de un deceniu, pana in 1972, a fost invatator la clasele primare. Dupa absolvirea Universitatii de stat din Cernauti, Nicolae Mintencu preda in scoala limba si literatura romana. Pe parcursul anilor impreuna cu discipolii sai insceneaza la televiziune poemul "Luceafarul", balada "Miorita", povesti din Ion Creanga, traditii si obiceiuri populare de peste an intalnite la Voloca si nu numai. Elevii sai ocupa locuri de frunte la olimpiadele scolare raionale si regionale. Domnul Nicolae Mintencu gazduieste in scoala mai multe seminare raionale si regionale, invatatori si profesori din alte raioane ale regiunii vin pentru a-si imbogati experienta cu cele luate de dansul. Multe zeci de absolventi ai scolii, fosti elevi ai domnului Mintencu, au dobandit studii superioare atat in domeniul filologiei, cat si in alte domenii de activitate. Zeci de studenti de la catedra de filologie romana a Universitatii din Cernauti si-au facut practica pedagogica la scoala unde profeseaza cunoscutul pedagog.
   Pentru merite deosebite in domeniul pedagogiei, Nicolae Mintencu devine invatator-metodist si Fruntas al invatamantului public. Este distins cu numeroase diplome si foi de lauda din partea conducerii raionului si regiunii, de doua ori este distins cu Foia de lauda a Ministerului invatamantului Public al Ucrainei.
   In repetate randuri Nicolae Mintencu apara public interesele pedagogilor, isi exprima punctele de vedere nu chiar "dulci" asupra atitudinii din invatamant fata de tinerii specialisti, fata de conditiile predarii obiectelor de studiu. Iata doar un mic fragment din articolul sau "Problemele profesorilor de la sate": "Munca si traiul profesorilor de la sate sunt foarte grele. Dupa terminarea studiilor, tinerii profesori angajati la lucru in scolile satesti se ciocnesc de o multime de greutati si probleme, rezolvarea carora nu depinde de ei: salarii mizere, cerinte mari. O problema principala este si lipsa de manuale. Cum poate un profesor de limba si literatura romana sa le altoiasca elevilor dragostea si interesul pentru aceste obiecte, daca lipsesc manualele necesare? E cunoscut faptul ca scolile romanesti din regiune sunt asigurate cu manuale doar in proportie de 60 la suta. insa in scoala din Voloca acest procent e si mai scazut. Totodata, in majoritatea cazurilor manualele nu corespund cerintelor. Bineinteles, profesorii stiu foarte bine ce inseamna sa te prezinti la ore fara manual. Si inca o problema: aproape anual in programa la literatura romana se fac modificari. Bunaoara, pe anul viitor de invatamant se prevede o integrare a literaturii romane in cea universala. De unde sa procuram si manuale de literatura universala? Si aici, colac peste pupaza: daca vrei sa cumperi un manual in limba romana, te costa 25-30 de grivne, fara sa mai vorbim de preturile destul de inalte la rechizitele scolare.
   Lasa de dorit si starea bibliotecilor. Lucratorii acestor asezaminte se plang ca numarul cartilor scade treptat. Completarea lor cu literatura artistica, atat de necesara profesorilor cat si elevilor, este neinsemnata. E adevarat, primim din cand in cand donatii din Romania, dar cat timp vom putea conta numai pe ele? Probabil, ar trebui sa ne bazam in primul rand pe sprijinul Statului Ucrainean, care are legi bune, dar nu intotdeauna actioneaza. De aceea iesirea din acest impas o vad in a avea o programa la literatura si limba romana analogica celei din Romania, si statul respectiv ne va ajuta cu manuale. Asa au procedat profesorii scolilor maghiare din regiunea Transcarpatica, care sunt asigurate cu manuale la toate disciplinele, fiindca programa de invatamant coincide cu cea din Ungaria. Pledez pentru o programa asemanatoare macar la limba si literatura romana.
   Si, revenind la problemele profesorilor de la tara, nu pot sa trec cu vederea faptul ca pe langa preocuparile legate de scoala, de indeplinirea programei de invatamant, ei mai au si alte interese, nu mai putin importante. Ma refer la grijile casei. Sa ai gospodarie, sa hranesti si sa imbraci copiii e o povara pe care putini o pot duce. De exemplu, doi tineri profesori casatoriti de curand, daca sunt ajutati de parinti, o scot la capat cu greutatile. insa daca traiesc separat si mai au un copil-doi, necazurile se tin scai de ei".
   Dar cine poate spune mai bine despre profesorul drag decat elevii care il iubesc. Iata ce marturiseste Rodica Ursuleac :"Prin invalmaseala de vremi, de rotatii in spatiu si timp, demn de a privi in ochii existentei si statornic ramane doar altarul sufletului, in fata caruia esti tu cu agoniseala spirituala de o viata. Profesorul Nicolae Mintencu isi descopera crestetul si-si descoase sufletul. Toate visele si sperantele lui le-a depus ca jertfa pe acest altar." Dumitru Mintencu: „Modest din fire, el nicicand nu va recunoaste, fiind mereu supus indoielii, ca ceva i-a ramas neindeplinit si nerealizat. indoiala caracteristica unui adevarat suflet", sau: „in activitatea sa de profesor zeci de generatii de tineri au trecut nu numai prin fata sa, dar si prin sufletul lui generos, care a stiut sa li se daruie din preaplinul lui."
   Patruzeci si cinci de ani pe acelasi drum spre scoala. in patruzeci si cinci de primaveri i-au esit in cale de sub zapada aceleasi suvite de apa zburdalnice, aceleasi flori pe care le-a privit intotdeauna cu deosebite sentimente de dragoste, acelasi clopotel caruia i se supune cu strictete. Numai batrinii din porti se schimba pe an ce trece. Unii pe atunci, cand era tanar, altii acum, iar el ca dansii, ninsi in tample, dar cu aceeasi stima in vorba, cu aceleasi binete pe care le merita cu adevarat. Si inca ceva: nu exista mai mare rasplata pentru un profesor decat aceea ca fostii sai elevi sa-i poarte stima si recunostinta pentru munca pe care a depus-o pentru ei. Asa e el din fire, Scumpul invatator, ca intotdeauna putin i-a mai trebuit pentru o fericire deplina — un cuvant de recunostinta, dar spus din suflet, caci el te pricepe.

    Coborator din doina stramoseasca
    Un dor nestins, precum nestinsi sunt soarele si luna, un dor nesecat, precum nesecat e izvorul cantecului nostru popular. Un dor vesnic doldora de viata. Acesta e cantecul Iui Nicolae Mintencu, care timp de o jumatate de secol apare pe scena in fata publicului spectator pentru pentru a-i bucura inima cu nestemate culese din diadema folclorului romanesc. Timp ' de 50 de ani, la bine si la greu, a purtat si poarta cu sfintenie pe buze unele din cele mai de valoare doine si balade culese in partea locului, care au fost cantate din mosi-stramosi pe plaiuri bucovinene, in imprejurimi si mai cu seama in satul sau de bastina, Voloca, pe care il iubeste cu intreaga sa fiinta. Si daca nu ar fi fost asa, inca din tinerete putea sa devina profesionist al unor scene mari sau posturi de radio si televiziune, sa cante in fata marilor demnitari de pe la carma republicilor sovietice... insa pentru Nicolae Mintencu cea mai de pret a fost scena satului, fie cea a caminului cultural, a scolii sau pur si simplu la un loc cu umbra datatoare de viata. Si cel mai valoros public, pe care Nicolae Mintencu 1-a apreciat cel mai inalt, a fost taranul simplu, cu mainile-i batatorite de munca zilnica. Or, cantecul izvorat din inima lui Nicolae Mintencu niciodata nu a rasunat pentru bogati sau saraci, pentru domni sau tarani, pentru elita sau cei de la coada vacii. El intotdeauna isi varsa cantecul pentru cei care stiu sa-1 asculte, sa-1 inteleaga, sa patrunda in adancimile lui nesecate. Aceasta o confirma faptul ca rapsodul volocean niciodata nu si-a alcatuit programe repertoriale pentru public ales . El intotdeauna si-a varsat lacrima, fie de jale sau de bucurie, asa cum a invatat de la regretata sa mama, care ramasese vaduva la varsta de 3 8 de ani, asa cum 1-a auzit cantand pe unch iul Procopie cand acesta tragea la coasa sau intr-un scurt ragaz dupa ce manuia imblaciul peste snopul de grau.
    Doina lui este sincera ca un boboc de floare in primavara timpurie. Cu ea cantaretul isi contopeste costumul sau national care, in pofida actualelor tendinte de stilizare (si prin aceasta de instrainare a farmecului romanesc), isi pastreaza autenticitatea dintotdeauna: caciula de miel, suman, camasa lunga in poale, izmene si cizme. Ramane simplu si atat de aproape sufletului romanesc, incat esti coplesit de cele mai deosebite sentimente si emotii omenesti. Nicolae Mintencu nu vine cu cantece populare compuse cu pompa de poeti contemporani, ci valorifica la maximum folclorul autentic deseori dat uitarii si lasat sa se prafuiasca. A inceput sa cante de la varsta de 10 ani. Primele cantece le-a invatat de la mama. Ea isi canta durerile si necazul. A debutat pe scena satului Molodia cu ocazia unei expozitiei agricole a raionului satesc Cernauti in componenta corului din sat condus de talentatul dirijor Gheorghe Onofreiciuc. Apoi si-a continuat activitatea in cadrul scolii fiind elev, iar mai apoi invatator. impreuna cu directorul Casei de cultura Toader Guraliuc organizeaza un ansamblu de dansuri. Conducator al orchestrei de instrumente populare era Ion Cocea, un talentat muzicant, tatal artistilor emeriti ai Republicii Moldova Dina si
    Lucian Cocea. in anul 1964 apare impreuna cu Ion Paulencu, artist al poporului din Republica Moldova, pe ecranul televizorului cu cantecul „Unde-a pus mandra casa". De atunci si pana in prezent a interpretat de circa 40 de ori cantece populare la televiziunea regionala. in anul 1977 ocupa locul intai la concursul televizat „Izvorul", organizat de regizorul Benedict Pucaevici. Este laureat al celor mai multe din festivalurile raionale, regionale si republicane, la care participa. Nicolae Mintencu canta pe scenele Romaniei, Ungariei, Moldovei, Rusiei, Ucrainei. Dar in acelasi timp colinda cele mai multe din satele romanesti ale regiunii Cernauti. In 1995 participa la Festivalul international de cantece populare de la Turnu-Severin, obtinand premiul II. Urmeaza Festivalul international de cantece pastoresti, in 1996, la care cucereste de asemenea premiul Hi in 2002 se intrece la Cernauti cu solisti din Romania, Moldova, Banatul Sarbesc, Ucraina si urca pe prima treapta a Festivalului international „Din cantecele neamului", presedinte al juriului caruia a fost distinsa doamna Marioara Murarescu.
    O ampla manifestare de neuitat este omagierea domnului Nicolae Mintencu cu prilejul implinirii a 60 de ani de viata, 45 de ani de activitate scenica si 40 de ani de activitate pedagogica, care a avut loc in acelasi an 2002 la Palatul Tineretului din Cernauti, eveniment despre care a scris toata presa de limba romana din nordul Bucovinei.
    Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul ca Nicolae Mintencu timp de 17 ani, fara intreruperi, canta in corul bisericii Sfantul Nicolae din Voloca.
    Un loc aparte in sufletul lui Nicolae Mintencu il ocupa poezia, pe care a inceput s-o cultive inca prin clasa a 8-a. Nu s-a despartit de poezie nici in perioada studiilor la Scoala pedagogica, nici mai tarziu, fiind invatator si profesor, cum nu se desparte de ea nici azi. Dupa absolvirea Universitatii de Stat din Cernauti, organizeaza la scoala din Voloca cenaclul literar „Tinere condeie", iar mai apoi „Mugurelul". Altoindu-le dragostea fata de cuvantul artistic romanesc discipolilor sai, multi dintre ei devin pasionati de literatura, scriu singuri poezii si se afirma in cadrul literaturii bucovinene. Printre acestia ii numim pe Rodica Ursuleac, Violeta Zlotari, Maria Gheorghita, Nicolae Hlopina, Gheorghe Ungureanu, Emilia Onofreiciuc.
    Primele poezii Nicolae Mintencu le publica in ziarul raional din Hliboca care in prezent se numeste „Monitorul de Hliboca". Versurile lui sunt gazduite pe parcursul anilor in paginile ziarelor „Zorile Bucovinei", „Concordia", „Libertatea cuvantului". in 2003, la Hliboca, vede lumina tiparului cartea lui Nicolae Mintencu „Doina mea in codru-i scrisa", care cuprinde poezii, materiale de publicistica ale autorului publicate in presa pe parcursul anilor. Redactia cartii a inclus intre aceleasi scoarte articole si aprecieri despre activitatea autorului. Tot la Hliboca, peste un an, vede lumina tiparului placheta de versuri „Curge timpul". in aceste doua lucrari intalnim poezii de un lirism patrunzator, placut sufletului si auzului. Citindu-le, descoperim o pagina a vietii autorului, a trasaturilor de caracter pe care le poseda. Poezia lui Nicolae Mintencu isi are izvorul in adancurile creatiei populare pe care a mostenit-o, fiind patrunsa de o dragoste neaosa pentru ceea ce numim sfanta frumusete. Si ca sa ne convingem de aceasta vom da doar cateva titluri: „Scut si cruce", „Vioara sufletului meu", „Inima plina de dor", „Meleag mioritic", „Candela vietii".
    "i viata ca un izvor al frumosului, ca ? vatra artistica a sufletului, ca un vis senin si ca ? dulce melodie — i viata de om zbuciumata pe aripi de cantec si poezie. Un om care a cernut in palme de pedagog sute de destine, fiind i faclie a omeniei, adevarului, frumosului artistic si dragostei fata de totul ce reprezinta existenta.
    Existam in timp si in spatiu pentru a fi in cautarea vesnica a propriei persoane, a unor trasaturi ascunse undeva prin ungherele gandirii sau ale inimii. Cautandu-le, Nicolae Mintencu a gasit binecuvantarea Domnului prin soapta cantecului si a poeziei, care i-a pus pe crestet diadema folclorului romanesc pentru a-1 darui catorva generatii de pana si dupa dansul, a gasit binecuvantarea slovei materne pentru f i duce zecilor de promotii de elevi, care intotdeauna gasesc in profesorul lor drag un nesecat izvor de intelepciune", asa — spune Rodica Ursuleac despre indrumatorul sau.
    Mi-i cuibul meu cetate
    Cu mai multi ani in urma se afirma necontenit ca familia este celula de baza a societatii. Ma rog, nici nu cred ca e posibil de a contesta acest fapt, dar pentru ce atata duritate in cuvinte, cu atat mai mult ca celula ni se asocia cu cea din (feri Doamne!) penitenciar. Or, unii poate ca-si vad viata familiala anume ca intr-o celula... in cartile sfinte intalnim determinari mai apropiate sufletului: Nunta este Taina prin care se impartasesc celor casatoriti puteri dumnezeiesti pentru a putea face fata impreuna greutatilor vietii precum a poruncit insusi Dumnezeu: „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa" (Fac. 2.24). Si Dumnezeu poruncind a lasat randuiala casatoriei: „Ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Marcu 10.8). Acest lucru 1-a perceput cu intelepciune in viata si Nicolae Mintencu. Din mai 1966 este alaturi de sotia sa, Maria, pe care o iubeste ca si acum 40 de ani. intotdeauna s-a mandrit cu dansa ca fiind o sotie exemplara, harnica, frumoasa. impreuna au crescut si au educat doi copii — Lilia si Marin. Si chiar daca acum sunt maturi si isi au familiile lor, bucurandu-i pe bunei cu nepoti, pentru parinti ei tot copii raman.
    Lilia a absolvit Universitatea de Stat din Cernauti si este casatorita cu intreprizatorul Vladimir Radu. impreuna educa doi copii — Alexandru, care este in clasa a 10-a, si Vadim, care e inca intr-a 2-a. Si tot invata bine, ca doar nu se poate sa roseasca bunicul in fata colegilor din colectivul pedagogic.
    — La scoala, in clasa intai, am venit cu tata, povesteste Lilia. Tin minte ca ma tineam de mana lui si credeam ca voi fi mereu impreuna cu el. Am ramas putin dezamagita cand m-a predat primei invatatoare, Feliciei Melniciuc, si si-a vazut de treaba, avandu-si grijile de profesor. Ma rog, acum constientizez starea lui sufleteasca cand isi aducea la scoala prima odrasla. Nu era el deloc indiferent ca eu il priveam cum pleaca si ma lasa, dar atunci ma intrebam, cred eu: ce-i cu tata?..
    Sincera sa fiu, si eu, si fratele meu mai mic, Marin, cat am invatat la scoala am cerut de la tata sa nu ne fie diriginte si nici sa nu tina ore in clasele noastre, pentru a nu fi invinovatiti ca ne folosim de indulgente din partea lui. Si Marin are deja familie. impreuna cu sotia sa, Aurica, ii bucura pe bunici cu nepotica Ana-Maria. inca din bancile scolii Marin a indragit scena. Chiar si dupa absolvirea ei l-am vazut in fata spectatorilor cu schite de satira si umor pe care le interpreta cu multa maiestrie. A absolvit insa sectia de stomatologie tehnica a Scolii de medicina din Balti, actualmente fiind un specialist foarte bun si cunoscut.
    —Cred ca aveam vreo patru anisori cand tata a plecat de la scoala cu un grup de elevi in tabara la Odesa, pe litoralul Marii Negre. Auzisem si eu unde a plecat tata, dar am memorizat in felul meu. Cand ma intreba cineva din vecini: unde-i tata-tu?, spuneam ca s-a dus la Marioara Neagra si nu intelegeam, de ce ei rad asa. Bine, stiind ca iti plac glumele, nu cred ca la scoala ai fost „sfant". Faceai prostioare? Rosea taticu in cancelarie? Cum urma pedeapsa? — Despre „sfintenie" nici vorba. Ce-i drept, cand crescusem mai mare, invatam sa fac prostioare de care tata nu trebuia sa roseasca, ci mai mult sa se amuze, ca si ceilalti. ii pretuiam autoritatea. Cand eram mic, faceam si cate una "lata". Tata ma trimitea sa-mi aleg singur din gardul de nuiele instrumentul cu care urma sa fiu aspru pedepsit. Alegeam nuiaua, i-o dadeam tatei, el se uita la dansa si zicea ca-i verde, trebuie pusa pe soba, la cald, sa se coaca — sa fie si bataia cu folos. Cam cu asta se termina. Dupa ce nuiaua se „cocea", o puneam pe foc. Dar cat o vedeam pe soba, imi trecea de gluma.
    Pentru Nicolae Mintencu familia a fost si ramane ceva sfant cu adevarat. Pentru ea munceste si se roaga lui Dumnezeu de o viata. De aceea, de buna seama, de aproape doua decenii canta si in corul bisericesc din Voloca, inaltand Domnului rugaciuni si cantari de slava cu vocea si constiinta, harnicia si sinceritatea care ii sunt caracteristice de sase decenii si jumatate. Si Dumnezeu sa-1 ocroteasca inca multi si fericiti ani, spre bucuria tuturora.